Desi se pare ca nu ma invrednicesc sa mai scriu...

am mai povestit pe un blog de om serios, jurnalist pasionat . Specie rara!

http://andreicristi.blogspot.com/2010/12/cadoul-alinei-surfing-ul-la-romani.html

Leapsa cu mare mare intarziere

Doua lepse intarziate de la Fly:
Leapşa 1 (despre conversaţii)

1. Când ai o conversaţie interesantă?
Cand aflu ceva nou, de cele mai multe ori despre mine:)

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?
Monologul anumitor persoane:) .La altele as vrea insa sa dureze o vesnicie. Monologul.:)

Leapşa 2 (despre mai multe)

- o lună: mai
- o zi a săptămânii: vineri.
- o parte a zilei: dimineata
- un animal marin: delfin
- o direcţie: decat inainte fara tinta mai bine inapoi cat sa vezi din nou tinta:)
- o virtute: .
- o personalitate istorica:hai sa fie Churchil.
- o planetă: oricare
- un lichid:Shiraz
- o pasăre: pescăruş
- un tip de vreme: caldut 25 grade
- un instrument muzical: nu am idee
- o emoţie: sentimentul ca totul e bine
- un sunet: ploaia.
- un element: ?
- un cântec: Shape of my heart -Sting
- un film: Lost in translation
- un serial: Dexter
- o carte: Jurnalul Fericirii
- un fel de mâncare: sushi&sashimi anytime
- un oraş: New York.
- un gust: portocala
- o culoare: portocaliu
- un material: habar n-am
- un cuvânt: musai
- o materie de şcoală: Istoria
- un personaj de desene animate: Nils Holgerson
- o formă: lina ondulata, nimic patratos
- un număr: 58
- un mijloc de transport: avion
- o haină: veche, lejera
Atat dau mai departe cui o vrea.

Strategii pentru zile cu ploaie

Trebuie sa stiti cei care nu stati la New York ca aici ploaia vine cu supararea de acasa ca o bocitoare si isi varsa naduful in rafale cu mare inundatie lacrimogena. Asa ca atunci cand e sambata seara si ploua afara vrei un motiv de infrigurare pentru a te culcusi apoi in asternuturi calde, si cu licori imbietoare cu iz de scortisoara la capul patului sa te inchini la vreo carte.
Planul e simplu, iesi in ploaie fara umbrela si fara cizme de cauciuc si te indrepti fara graba spre farmacie. O rafala e de ajuns sa iti ude fata si parul si toate hainele. Pana la farmacie, doua rafale.
Inauntru, lumea asteapta la usa sa treaca rafala ca sa poata ajunge din usa farmaciei la masina din parcare. La New York lumea e cu frica de ploaie si ploii i se acorda respectul cuvenit. Privirile aruncate vreunui nebun care nici macar nu alearga prin ploaie si nici nu are umbrela sunt echivalente cu privirile primite in bisericile romanesti de la mai-marile batranici ale bisericii cand treci la momentul nepotrivit prin fata altarului. Dupa momentul de rebeliune, intri in farmacie si ochesti o tinta. Un domn barbos, posibil cubanez e tinta mea. Lucreaza in farmacie, nu are ecuson insa are casti. Din cand in cad le scoate sa raspunda la un telefon groaznic de murdar de pe perete. Dau sa ma apropii pentru a lansa atacul cand o voce obosita ma invita la alta casa. Aici o doamna in halat se asteapta sa scaneze niste obiecte apoi sa incaseze banii aferenti. Mainele mele sunt in buzunare, ude si reci. Le scot in timp ce o intreb daca au trabuc cu aroma de cirese. Am incurcat-o, nici o surpriza! Incearca sa imi arate niste cutii cu ambalaje urate, nu se face imi zic sa iau asa ceva. Deschid gura si imi iese un porumbel schilod: imi puteti arata un produs care nu este american?!?. Aici apare socul si blocajul drept pentru care isi intoarce fata catre cubanezul barbos. Hmm revenim la tinta initiala, imi zic eu incantata insa un alt personaj a mirosit o problema, insusi managerul de tura, un domn inalt venit dinspre Indii isi ofera accentul melodios in ajutor. De inteles nu inteleg ce zice insa scoate vreo cinci pachete diferite de pe raft si mi le arata in timp ce isi calca pe inima si isi cere scuze, e totusi o farmacie, nu au sortimente asa variate ca intr-un magazin specializat. Intreb daca fumeaza si ce imi recomanda. Strategie proasta, el ma intreaba de ID. Ii zic adevarul, nu am nimic la mine insa de intors acasa fara trabuc nu se poate, e pentru prietenul meu care e un englezoi tiran. Nu pricepe, eu nu pricep ce zice el asa ca ma intorc spre cubanez pentru ajutor. Cubanezul intreaba calm ce fumeaza prietenul meu, ii zic nu stiu decat ca e cu aroma de cirese. Zambeste si zice ca n-are cum sa fie englez. Gasim amandoi un pachet cu aroma de cirese care nu e asa urat. Il scaneaza si il platesc fara sa ma vada managerul care e cu ochii pe standurile decoratiuni de Halloween. Inapoi spre casa, inca doua rafale. Acasa, uda leorca privesc pachetul pe masa din bucatarie si ii explic lui Gysmo, patrupedul familiei, cum ca un tovaras venit din India n-a fraternizat cu mine la o vorba despre englezi. E acum manager american si probabil d-aia. Cat despre posibilul cubanez, cum de-a stiut el ca englezii tirani nu fumeaza arome de cirese? Gysmo nu zice nimic insa vine sa-l mangai si cand stie ca mint oamenii la farmacie.

Tomnatice

Plimbarea mea de vineri seara prin cea mai cunoscuta librarie newyorkeza mi-a trezit placerea veche de a desena asa ca m-am inarmat cu creioane colorate si carbuni de toate felurile. In drumul meu spre un domn dragut care avea sa-mi ia banii pe cele cumparate urechile mele detecteaza sunet pentru ce ochii mei vazusera deja: doua doamne bine trecute de a doua sau poate chiar a treia tinerete care in mod sigur isi afiseaza saptamanal paltoanele elegante pe la Carnegie Hall cereau sa fie puse pe o lista de pre-order pentru o carte a Hertei Muller.
Ca mi-au cazut creioanele din mana nu e de mirare si chiar pica bine la poveste insa de uimire nu m-am putut scutura nici dupa ce am vazut alta carte a Hertei Muller atat de noua incat era deja anuntata pe coperta ca si castigatoare a premiului Nobel pentru literatura 2009.
Acasa ii explic prietenului meu grozavia si imi spune rece ca exista o intreaga industrie in spate si ca nu e de mirare. Incep cartea si ma afund intr-o lume comunista a copilariei, descrisa foarte dur asa cum trebuie ca sa sape mai adanc in memorie. Faptul ca citesc totul in engleza nu ii strica farmecul, toate cuvintele se aseaza in imagini. Cand las cartea ma gandesc ca doamnele in palton nu vor intelege nimic si ma intreb daca noi cei din partea cealalta a unui zid cazut in '90 intelegem ceva din lumea lor de cowboys cu pistoale, tiranizata in mod totalitar de reclamele cu zambete largi la Coca-Cola.

Fara titlu

Manhattan 34th St cu 6 Ave, vineri dimineata, ora 9.05. Trecere de pietoni, intersectie mare si zgomotoasa. Doua personaje venind din directii opuse si fredonand (pardon- urland!) aceeasi melodie (Use somebody) dictata de casti se opresc in mijlocul strazii ca sa cante impreuna cu pofta si fara casti o bucata de refren. Ma uit in jur sa vad camerele de filmat crezand ca se filmeaza ceva in zona. Nu vad nimic, nici n-as avea cum din puhoiul de lume care ma propulseaza pe celalalt trotuar unde ma trezesc ranjind. Acolo, turistii de toate natiile care astepta aliniati langa intrarea in hotel sa-i ia vreun autocar probabil au imortalizat deja momentul si schimba impresii.
Habar n-au probabil ca asteptand sa vada o anume cladire Empire St, au vazut deja esenta metropolei.

Un Unic

N-am mai vazut un meci de tenis pe de-a intregu' demult. Pe atunci credeam ca Mary Pierce e cea mai frumoasa femeie din lume. Si era. Tenisul ei era un dans alb pe vremea cand inca ma miram de ce Sampras ii trage de maneca pe toti sub stindardul fortei.
Am ajuns aseara acasa la timp sa vad online sfarsitul meciului dintre Del Potro si Federer.
Am avut impresia ca a trecut un secol peste mine, mi-au trebuit minute sa inteleg de ce erau imbracati in negru amandoi, mintea mea nu putea concepe.
A mai trecut un minut si m-am dezmortit.
Pe Federer nu l-am suportat niciodata din cauza ca mi se parea arogant. Insa m-am decis sa tin cu Del Potro nu pentru asta ci pentru ca asa tin eu mereu cu cel mai slab, cu asta am ramas de la tatal meu care spunea ca e o chestiune de balanta.Tunurile lui Del Potro au inceput sa bubuie si Federer a inceput sa dea mingii aiurea. Pentru Federer meciul se terminase demult, in setul patru probabil, mi s-a parut resemnat si m-am intristat. M-am trezit ca imi parea rau pentru toate greselile lui. Comentatorul repeta la nesfarsit varsta minunata a lui Del Potro. Privindu-i, mie mi se parea ca e invers, ca Federer are 20 de ani si Del Potro are cine stie cati si inversunare nejustificata. Jur ca m-am rugat ca Federer sa revina insa nu mai era cazul. La final cand cei doi s-au apropiat de fileu mi s-a parut ca Del Potro e un baschetbalist urias care a gresit decorul iar Federer plasat perfect, un dansator. De tango argentinian. Am ramas la aceeasi parere cand l-am auzit vorbind si n-am inteles unde s-a evaporat aroganta. Poate pe figura sotiei care a ramas mahnita pana la sfarsit. Eu insa am zambit la Federer si pentru prima data am inteles ca e un om fin, un gentlemen care stie sa piarda nu ca altii, ci ca el...
Sunt oameni care fac un tel din a castiga, care isi cunosc valoarea si munca si si-o declara si ne calca pe nervi pe noi cei muritori de rand si mediocrii.Acesti nebuni trufasi din grupa cu Hamilton, Armstrong, Mourihno nu invata niciodata sa piarda.Federer e acolo cu ei si d-aia ii zambeste calm lui Del Potro caruia forta nu-i lipseste si nici dorinta sau indarjirea. Dansul insa, da!

amintiri din alta copilarie

Primul meu job in New York a fost aici, un foarte upscale salon de hairstyling. M-am prezentat la un interviu pentru un post SF de make-up artist assistant. Imi aduc aminte si acum ca intrarea era direct din lift si cand s-au deschis usile la etajul 3 am intrat intr-o alta lume, o alta dimensiune. Salonul nu era salon, era un ditamai clubul in care bubuia muzica iar clientela tropaia cu halate argintii si prosoape pe cap de la un station la altul pentru diverse trebi de infrumusetare. Eu am ramas ca omu' rusinat la usa de unde m-a cules o voce masculina din receptie. Daca n-as fi scos prima vorba in prima secunda de dupa , as fi fost deja impaturita intr-un halat si intrebata la cine am appointment insa m-am trezit la timp si am balbait ceva de interviu. Slava cerului ca m-a rugat sa sed pe o canapea pe care nu prea mai era loc asa ca m-am retras mai la colt si am cascat ochii in jur. In receptie trei persoane care nu prea faceau fata, clientela puhoi, stilisti care apareau ca niste rock stars de dupa niste masute mici cu oglinzi mari. Salonul era decorat in stil marocan, cu coloane si perdele in culori specifice, mi s-a parut miraculos. A urmat cel mai scurt interviu din viata mea, trei minute in care managera mi-a zis ca sunt pretty si ca are un job de tea bar assistant numai bun pentru mine. N-am apucat sa zic nimic ca m-a si expediat. M-a preluat un ignorant care era sef mare la garderoba si mai facea si jobul de bar part-time. Al cui assistant eram n-am priceput nici pana in ziua de azi insa atunci eu credeam ca al lui, ah , cum il chema oare? Trainingul meu a durat 20 de min, timp in care mi-au trecut prin fata ochilor zeci de cafele si ceaiuri si alte bauturi de care nu auzisem in viata mea. Tanti de la curatenie mi-a dat 2 dolari sa ii pun intr-un pahar ca sa semnalizez unde se plaseaza tip-ul. Bauturile erau complimentary insa daca eram draguta primeam tip. Mi s-a parut greu la inceput, apoi am invatat singura cum se fac mai multe bauturi in acelasi timp. Eram foarte busy, doar toata lumea vrea bauturi gratis, am invatat greu cum se vinde un produs care e gratis. Stilistii erau o gasca tare colorata culesi de prin toata lumea: Marcelino coloristul si Emiliano hairstylistul, italieni de natie si din fire citeau impreuna aceeasi Gazetta dello Sport cu pagini roz , Isabelle frantuzoaica era dureros de sexy fiindca umbla mereu pe tocuri inalte si cu parul in vant, Michael coloristul avea o figura de inger cu parul buclat si m-a invatat cum sa imbin perfect scortisoara cu zaharul in spuma de la cappuccino. Dimineata devreme venea cate o turma de modele gata de aranjat pentru cate un shooting iar seara aveam party-uri cu invitati de la revistele de moda. Se invartea acolo o lume selecta si cocheta, eu ii uram pe toti fiindca trebuia sa spal paharele de sampanie si inainte si dupa si trebuia sa le pazesc mancarea comandata de aici pentru ca tocmai atunci angajatii salonului se purtau ca niste copii de gradinita carora li se refuza o prajitura.Dupa prima mea saptamana, m-a scos la lectie ignorantul cu dorinta de a vedea cum fac un cappuccino. Am crezut ca fac ceva gresit, mai tarziu am aflat ca de fapt toata lumea ii spunea ca fac bauturile mai bune decat le face el.
Avea o placere sa rada de mine pentru ca nu vorbeam spaniola prea bine pentru gustul lui, el gandind probabil ca romana e o limba latina asa cum e el, deci ar trebui sa vorbesc spaniola din oficiu.
L-am iertat pentru tot cand am intrat in "biroul" lui, la garderoba, unde isi lipise pe pereti citate din The Secret despre cum trebuie sa crezi ca vei face bani multi. Ma uitam cand la citatele scrise frumos de mana, cand la gramada de cate 1$ din cosuletul lui de pe masuta de la intrare pe care clientele ii lasau sa le cada printre degetele lor noduroase din cauze inelelor cu pietre grele.
Managera s-a dovedit a fi un devil care fara sa poarte neaparat Prada, avea cu ea un bici in privirea cu care ma intreba daca am spalat paharele de sampanie. Avea si ea o placere, sa imi comande cate o cafea in fiecare dimineata pe care apoi, strambandu-se, sa o verse in chiuveta dupa prima inghititura.
In ultima mea zi acolo, Marcelino mi-a vopsit parul fantastic iar Sheryl mi l-a tuns atat de frumos incat unul dintre owneri, Warren, care nu zicea niciodata nimic insa imi zambea cand bea din limonada facuta de mine, s-a oprit sa ma vada in oglinda si mi-a zis ca arat ca un star. Apoi m-am indreptat spre receptie unde Mark era sa lesine cand a reusit sa-si dea seama cine sunt dupa care am intrat sa ii spun managerei ca vreau sa las mirificul job. Nu ma asteptam sa se poarte admirabil insa mi-a dat un sut scurt prin care mi-a dorit sa plec in viata cu "bad karma". Cu karma in spate si lacrimi tremurand in ochi am iesit totusi din salon cu pletele in vant si cu soundtrack-ul in gand si m-am indreptat spre locatia urmatorului job, un restaurant, unde managera s-a gandit ca ar fi bine pentru mine in prima zi sa stau toata seara in bucatarie si sa observ fiecare fel de mancare in parte. Pana la sfarsitul serii karma s-a lasat cu miros crunt de mancare in parul meu de superstar. Daca ar fi stiut ei atunci ce bine stiam sa prepar cappuccino...
Un nou inceput numai bun de copt o alta amintire de copilarie new-yorkeza...
Aaaa si pe ignorant il chema Felipe, nu se putea incheia povestea daca nu-mi aminteam...